Pauni imperiali

Cresterea si inmultirea paunului albastru 

Acest lucru implica abordarea mai multor aspecte si anume: adapostul si spatiul de viata, hrana si apa, igiena, profilaxia si prevenirea bolilor.

a. Adapostul si spatiul de viata Sub acest aspect se deosebesc doua situatii.
Prima este cea in care paunii sunt crescuti in spatii largi (parcuri, domenii, diferite zone verzi) fara padocuri sau adaposturi nocturne, in asa-zisul regim de semilibertate, caz in care, similar paunilor salbatici din India, isi vor alege locuri de dormit stabile mai mult sau mai putin dispersate in functie de structura grupului respectiv si vor fi fideli anumitor zone in care isi vor desfasura activitatea zilnica si sezoniera. 
In functie de regimul termic anual (in primul rand in functie de asprimea iernii) acestia pot fi lasati permanent in acest mediu sau in timpul sezonului rece pot fi inchisi in voliere cu padocuri pentru innoptare, pentru asigurarea unei protectii suplimentare impotriva vitregiilor iernii. Sunt regiuni cu ierni calde si scurte care nu implica acest lucru. 
Marile avantaje ale acestui caz (de semilibertate) sunt: pasarile au largime (fapt apreciat de toate galiformele), se pot dezvolta si manifesta in voie, penajul acestor pasari va fi impecabil, si au la dispozitie numeroase surse suplimentare de hrana inaccesibile in cazul traiului in voliere. 
Dezavantajele sunt constituite de faptul ca pasarile vor fi supuse tuturor capriciilor vremii din regiunea respectiva (ploi reci, brume, ingheturi, ninsori, grindina), in cazul existentei mai multor varietati de culoare nu se poate urmari descendenta, in situatia cuibaririi naturale femelele sunt foarte expuse eventualilor pradatori (vulpi, caini hoinari) iar pierderile in randul puilor sunt destul de mari tocmai datorita capriciilor vremii, si de asemenea, fara obisnuirea acestor pasari sa intre intr-o voliera pentru a putea fi prinse, nu se pot realiza vaccinarile sau tratamentele corespunzatoare. 
A doua situatie este cea a cresterii paunilor in voliere speciale, de regula grupati pe haremuri (familii). In acest caz este recomandabila construirea unui padoc spatios (cotet) in care pasarile sa se poata refugia ori de cate ori conditiile meteorologice devin nefavorabile. Acest padoc poate fi inchis, avand in acest sens o poarta sau o usita de acces, ce poate fi inchisa mai ales in noptile de iarna; sau semideschis, avand un perete liber recomandabil opus fata de directia dominanta a vantului. 

Veveritele japoneze (Sciurus Lis)

Veveriţa japoneză (Sciurus Lis)

Provine din Japonia şi insulele Honshu, Shikoku, Kyushu, dar în insulele Honshu şi Shikoku sunt pe cale de dipariţie, iar din insula Kyushu a dispărut deja din cauza defrişării necontrolate.

Aceste veveriţe au fost aduse în Europa ca animale de companie. Veveriţe de copac, ele au coada lungă, stufoasă, urechi mari cu smocuri şi gheare ascuţite. Blana lor se schimbă în funcţie de sezon. Vara, blana devine maronie. Deoarece aceste veveriţe nu hibernează în timpul iernii, blana lor se camuflează cu o culoare gri sau brun deschis, iar pe burtă sunt albe. Lungimea corpului este de 18-22 cm, iar coada de 15-20 cm. Ele sunt cel mai active dimineaţa devreme, în restul zilei ieşind mai rar din scorbura lor unde dorm. Ele îşi fac mai multe locuri cu scorbură, pe care le schimbă destul de des pentru a evita paraziţii, precum căpuşele şi puricii.

Această specie poate trăi în pereche sau chiar în grupuri. Perioda de împerechere este din ianuare până iulie, iar gestaţia ţine până la 38 – 45 de zile şi pot avea între 3-6 pui o dată sau de două ori pe an.

Veveriţele japoneze nu sunt recomandate ca animale de companie ţinute în casă, deoarece au nevoie de o cuşcă spaţioasă. Se recomandă voliere mari, de 2 m H × 2 m l × 1,5 m L (maxim o pereche); mărimea volierei creşte în funcţie de numărul de exemplare. Această specie poate popula parcuri deoarece sunt compatibile cu veveriţele noastre, ba chiar se pot împerechea cu ele, neexistând riscul ca, în timp, veveriţa japoneză să domine specia autohtonă. De asemenea, această specie nu este purtătoare de boli, în sensul că nu va transmite boli către specia autohtonă.

Hrana lor constă în nuci, seminţe şi muguri de copac.

În libertate, trăiesc până la 3 ani, iar în capti

vitate, între 7 şi 10 ani.